timisoara sub egida socialista

După cel de-al doilea război mondial România a intrat în sfera de influenţă a URSS preluând peste 2 ani modelul sovietic de organizare. Astfel în 30 decembrie 1947 are loc lovitura de stat în urma căreia regele Mihai I de Hochenzolern a fost alungat, monarhia abolită, proclamându-se Republica Populară Româna.

Conjunctura internaţională, acordurile secrete dintre marile puteri, dar şi prezenţa armatei roşii au favorizat instaurarea comunismului în România. Armata sovietic[ a rămas în România până în anul 1958, fiind principalul pilon de sprijin al comuniştilor.

Încă din septembrie 1944 în cazărmile timişorene se vor instala unităţi ale armatei sovietice. Deşi raporturile dintre armata şi administraţie, pe de o parte şi raporturile armatei cu populaţia pe de altă parte, fuseseră stabilite în aceeaşi lună, soldaţii sovietici au comis nenumărate abuzuri[1].

Dacă în perioada interbelică populaţia evreiască din Timişoara a avut de suferit, acum populaţia germană (şvabă) va fi supusă represaliilor. Începând cu luna ianuarie 1945, mii de etnici germani din Transilvania şi Banat au fost trimişi la muncă silnică în URSS în baza unor acorduri dintre statul român şi URSS. După unele aprecieri numărul celor deportaţi se ridică la 75 000 de oameni, bărbaţi şi femei. Foarte mulţi nu au rezistat în condiţiile inumane în care erau siliţi să muncească. Un lucru puţin cunoscut este faptul ca şi în România s-au înfiinţat lagăre de muncă unde etnicii germani din Timişoara au fost deportaţi în intervalul de timp 1946-1948. Autorităţile au dispus confiscarea autovehiculelor, magazinelor şi întreprinderilor locuitorilor germani din Timişoara. Ofiţerii armatei sovietice s-au instalat în casele deportaţilor[2]. A avut loc în acelaşi timp o epurare a administraţiei în care au fost introduşi oameni fideli noului regim, dar care erau foarte slabi profesionişti.

Pe lângă forţa de muncă solicitată pentru refacerea URSS-ului, erau prevăzute şi despăgubiri materiale. În acest sens s-a raţionalizat consumul alimentar, introducându-se sistemul cartelelor. A fost o perioadă de criză fără precedent în istoria oraşului.

A urmat naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii. Primii ani de guvernare comunistă s-au caracterizat din punct de vedere al măsurilor economice prin instituirea controlului economic al statului asupra industriei şi prin descurajarea întreprinzătorilor particulari. Mai mult, marile fabrici timişorene sunt nevoite să funcţioneze sub controlul direct al administraţiei sovietice şi să-şi orienteze producţia în funcţie de nevoile armatei Uniunii Sovietice. Rezultatul a fost declinul industriei din Timişoara în a doua jumătate a deceniului cinci concretizat prin dispariţia a 1509 unităţi economice[3]. A urmat comasarea unităţilor naţionalizate şi apariţia marilor întreprinderi socialiste, în mare parte nerentabile şi mari consumatoare de energie, cum ar fi: Electrobanat, Azur, Detergenţi, Bumbacul, Garofiţa etc. Totuşi deceniul şase a însemnat un progres moderat, ca urmare a stabilizării situaţiei din ţară. Un aspect important este faptul că oraşul îşi pierde statutul de municipiu în anul1950.

Faţă de instaurarea noului regim implementat de către Partidul Comunist aservit Moscovei, un regim nefiresc şi în contradicţie cu tradiţia oraşului, au apărut şi mişcări de rezistenţă. Manifestările anticomuniste au avut un caracter paşnic, aşa cum a fost mitingul pro-monarhic al studenţilor şi elevilor de la 8 noiembrie 1945, sau un caracter violent, aşa cum a fost mişcarea condusă de către colonelul Ion Uţă. Acesta a pus bazele, în ianuarie 1948, Organizaţiei Naţional Creştine de Luptă Împotriva Comunismului ce a urmărit declanşarea unei insurecţii în principalele oraşe din Banat care să fie prologul unei mişcări naţionale de înlăturare a regimului comunist şi a tutelei sovietice. Organele Ministerului de Interne au reuşit să descopere această reţea de rezistenţă iar colonelul Uţă a fost executat în februarie 1949[4].

De regulă, rezistenţa anticomunistă a fost izolată, reducându-se la mici grupuri de studenţi ce împărţeau manifeste anticomuniste, grupuri care oricum au fost rapid anihilate iar efectele acţiunilor lor au fost minime. Mai serioasă au fost mişcările studenţeşti din 30-31 octombrie 1956, survenite pe fondul revoluţiei maghiare şi a unui nivel scăzut de trai. Principalele cereri ale studenţilor prevedeau îmbunătăţirea situaţiei economice, reorientarea politicii externe spre statele occidentale şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Mişcarea s-a încheiat în urma intervenţiei în forţă a aparatului represiv, acţiune ce s-a soldat cu condamnarea la închisoare a 29 de studenţi[5].

Venirea la putere a lui Nicolae Ceauşeascu în 1965 a însemnat într-o primă fază o perioadă de „dezgheţ” a regimului în timp ce în plan economic a reprezentat o perioadă de creştere cantitativă rapidă a producţiei şi o îmbunătăţire a nivelului de trai. Oraşul îşi recapătă statutul de municipiu în anul 1968 şi instituţia primăriei.

Din păcate această perioadă de liberalizare a regimului se încheie la sfârşitul anilor 70 când cultul personalităţii lui Ceauşescu atinge proporţii groteşti, România devine din ce în ce mai izolată pe plan extern, iar nivelul de trai scade simţitor. Economia cunoaşte un recul evident ceea ce va avea serioase consecinţe sociale. La sfârşitul anilor 80 regimul era în pragul colapsului şi orice incident ar fi putut declanşa o reacţie în lanţ care să ducă la prăbuşirea regimului comunist, fenomen ce era în plină desfăşurare în toată Europa de est. Tradiţia multiculturală şi multietnică a Timişoarei, poziţia sa vestică, mai aproape de occident, apropierea de Yugoslavia care avea un regim mult mai liberal, toate aceste lucruri şi o serie de alte cauze au făcut ca în acest oraş să se creeze condiţiile apariţiei unui fisuri a regimului.

Pornind de la încercarea de evacuare a pastorului reformat Laszlo Tokes, în ziua de 16 decembrie 1989 se formează coloane de demonstranţi a căror nemulţumire faţă de regim este din ce în ce mai clar exprimată iar măsurile luate de Securitate sunt din ce în ce mai dure. Au loc arestări din rândul manifestanţilor. A doua zi rândurile manifestanţilor se îngroaşă iar sloganurile anticeauşiste sunt evidente ceea ce determină o radicalizare a acţiunilor forţelor de represiune. Rezultatul a fost creşterea dezordinii în oraş şi mai ales apariţia primilor victime ale revoluţiei. Începând cu ziua de 17 decembrie armata este scoasă şi ea pe străzi pentru a dispersa mulţimea. Toate aceste acţiuni ale autorităţilor nu pot împiedica mulţime să se adune în Piaţa Operei unde Timişoara este proclamat primul oraş liber de comunism al României. Sub impactul evenimentelor de la Timişoara izbucnesc mişcări de protest şi la Bucureşti în data de 22 decembrie 1989, dată ce marchează sfârşitul regimului comunist din România, sfârşit ce a fost declanşat de acţiunile de la Timişoara.

[1] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 114

[2] Idem., p. 114

[3] Idem., p. 291

[4] Idem., p. 119

[5] Idem., p. 124