vilaetul de timisoara

După cucerirea Timişoarei de către turci o parte a Banatului este organizat ca Vilaiet. Acesta va cuprinde 6 sangeacuri: Timişoara, Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche şi Orşova[1]. Odată cu schimbarea stăpânitorilor se schimbă şi forma orânduirii sociale feudale din una apuseană în una orientală. Funcţiile oraşului nu s-au schimbat însă, el rămânând în continuare centru administrativ şi punct militar.

Reşedinţa vilaietului a fost la Timişoara. Timişoara avea în acea vreme acelaşi statut cu Buda şi Belgrad, căci în toate aceste oraşe rezida un suspus al sultanului, un beglerbeg.

Oraşul e împărţit în patru zone, iar suburbiile în zece mahalale. Fortificaţiile, în afară de castel, sunt realizate din lemn şi pământ, iar Bega[2] constituia atât sursă de apă pentru băut cât şi loc unde se aruncau gunoaiele[3]. Aici îşi avea sediul beglerbeiul, defterdarul, defterdarul timarurilor, edilul oraşului, comandantul corpului de ieniceri, comandantul spahiilor, intendentul de finanţe, marele mufiu, comandantul artileriei, etc. Cu excepţia unei perioade de la sfârşitul secolului al XVI-lea, oraşul nu va mai suferii asedii până la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Timişoara va mai fi implicată în acţiuni militare doar prin garnizoana sa care este trimisă pe diferite teatre de luptă, cum au fost asediile cetăţilor Nemethy şi Gyula în 1562 şi cucerirea Pâncotei în 1565[4].

Banatul, şi inclusiv reşedinţa provinciei, este afectat de marea mişcare antiotomană declanşată de voievodul valah Mihai Viteazul. Astfel, în anul 1594, Banul de Lugoj-Caransebeş, Gheorghe Pantelici declanşează o răscoală antiotomană în Banat având centrul la Becicherecul Mare. După patru eşecuri consecutive, beglerbeiul de Timişoara, Hassan cel Mic, va reuşi să înfrângă rezistenţa de la Becicherec doar după ce adună o armată de 30000 de oameni şi o puternică artilerie. În urma unei puternice ofensive transilvănene condusă de George Borbely, armata creştină cucereşte cetăţile Bocşa, Şoimoş, Cenad, Nădlac, Pâncota, Arad, Făget, Lipova şi Vârşeţ dar Timişoara rămâne neatinsă[5].

O primă încercare de recucerire a oraşului are loc în anul 1596 când o oaste a lui Sigismund Bathory, împreună cu 4000 de soldaţi trimişi de Mihai Viteazul şi 4000 de creştini din Banat încep asediul cetăţii. După ce asaltul general eşuează în sprijinul asediaţilor vin 10000 de tătari. Astfel, după 40 de zile de eforturi zadarnice asediatorii îşi ridică tabăra şi se retrag. O nouă oaste transilvăneană revine anul următor în frunte cu Ştefan Josika care între 17 octombrie şi 17 noiembrie încearcă încă o dată dobândirea cetăţii. Şi această încercare se soldează cu un eşec[6]. Din timpul revoltei antiotomane a ţărilor româneşti mai este de menţionat un raid al soldaţilor lui Mihai Vitezul care devastează mahalalele în ziua de 23 februarie 1600, iar apoi încercarea lui Basta şi a lui Radu Şerban de eliberare a cetăţii din anul 1603 a căror armate însă nu ajung nici măcar sub zidurile oraşului.

În următorul secol Timişoara va juca un rol cheie în păstrarea influenţei otomane în Câmpia Panonică şi în Principatele Dunărene. Oraşul va servi ca loc de refugiu sau punct de sprijin pentru mulţi nobili filo-turci din spaţiul amintit. Expediţia de instalare a lui Moise Szekely din 1602 pe tronul transilvan, cea pentru instalarea lui Gabriel Bethlen sau a lui Ştefan Bethlen din 1636, toate au avut ca punct de plecare cetatea Timişoarei. Chiar şi pretendenţi la tronurile Moldovei sau a Ţării Româneşti, cum ar fi Mihai Movilă, vin la Timişoara pentru a cere sprijinul sultanului[7].

Garnizoana Timişoarei va participa la unele ofensive, cum ar fi cele împotriva transilvănenilor Gheorghe Racozi II sau Ioan Kemeny.

O cotitură în istoria Imperiului Otoman intervine după eşecul militar al otomanilor în faţa zidurilor Vienei. Urmează un secol de confruntări militare în sud-estul Europei. Vom vedea că Timişoara ocupa şi de această dată un loc important în planurile de strategie militară ale ambelor tabere. Evenimentele de la începutul şi mijlocul secolului XVIII, vor slăbi treptat puterea Imperiului Otoman, deschizând problema Orientală. O alta putere îşi face simţită prezenţa în sud-estul Europei, Imperiul Habsburgic.

GRISELINI Fr., Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Ed. Facla, Timişoara, 1984.

MEDELEŢ Fl., MICU D., Despre unele monumente din istoria oraşului Timişoara, în Patrimonium Banaticum II, 2003, Ed. Mirton.

MUNTEANU I., MUNTEANU R., Timişoara. Monografie, Ed. Mirton, Timişoara, 2002.

OPRIŞ M., Timişoara. Mică monografie urbanistică, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987

[1] Idem, p. 41.

[2] vezi discuţia referitoare la numele Begăi din articolul” Câteva consideraţii asupra apariţiei numelui Bega” în sectiunea de pe această pagină web.

[3] Opriş M., op. cit., p. 19.

[4] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 52.

[5] Dragalina P., Istoria Banatului de Severin, tom II, Caransebeş, 1900, p. 44-45.

[6] Griselini Fr., op. cit., p. 85.

[7] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 58