perioada regala

Tratatele de pace de la Saint-Germain (septembrie 1919), Neully (noiembrie 1919) şi Trianon (iunie 1920) stabileau noile frontiere ale României.

În urma măririi considerabile a teritoriului, România devenea un stat multietnic în care procentul cetăţenilor de altă naţionalitate decât cea română era 24%[1]. Deşi majoritatea locuitorilor Banatului era reprezentată de români, în Timişoara situaţia era alta în această vreme.

apud, Rieser H. H., op. cit., p. 86; nota autorului N=naţionalitate, M=limbă maternă

Un alt aspect important, care ar trebui cercetat, este încadrarea oraşului în sfera culturală românească, dat fiind faptul că locuitorii Timişoarei trăiseră atâta timp într-o alta sferă culturală, caracterizată printr-un alt set de valori. Se poate constata faptul că, după unire, s-a urmărit şi s-a reuşit parţial imprimarea unui caracter anume evoluţiei oraşului[2].

În orice caz, în anii care au urmat unirii s-a avut în vedere asigurarea unui cadru economico-financiar, administrativ şi legislativ comun întregii Românii, majoritatea locuitorilor germani, maghiari, sârbi integrându-se în structurile sistemului social-politic românesc[3].

După o scurtă perioadă de avânt concretizată în plan urbanistic prin apariţia unor edificii, care se reflectă încă în peisajul urban, Timişoara se confruntă cu dificultăţile create de criza economică din anii 1929-1933: şomajul, foametea.

Autorităţile se preocupă de soarta locuitorilor, distribuind alimente familiilor nevoiaşe[4].

În plan politic preferinţa electoratului timişorean pentru partidele democratice din România (PNL şi PNŢ, partidele minorităţilor), atestă o “certă opţiune politică democrată a societăţii din Timişoara[5]”.

Situaţia de criză de la începutul deceniului 4 al secolului XX, conjunctura internaţională din anii 1938-1940, dar şi evoluţia României pe plan politic în această perioadă, caracterizată prin interzicerea partidelor politice democratice şi instaurarea unui regim dictatorial (1938), înlocuit în 1940 cu unul totalitar[6] de extremă dreaptă, toate acestea au favorizat apariţia unor manifestări extremiste în România.

Pe plan naţional această greşeală fatală a avut consecinţe dezastruoase, concretizate în deposedări de bunuri şi deportări a unui număr mare de evrei în lagărele din Transnistria.

Timişoara nu este nici în acest caz o excepţie, mulţi evrei fiind trimişi în “baza unor adrese guvernamentale sosite de la Bucureşti”, dar şi a unor dispoziţii verbale a şefilor organizaţiilor legionare în “detaşamente de muncă forţată” la Chizătău, Ghioroc, Pâncota, Filiaşi, Piatra Olt[7]

Aceste acte represive, dar şi propaganda legionară şi naţional-socialistă, care se făcuse simţită în cadrul unui segment infim al populaţiei timişorene, au fost condamnate de majoritatea locuitorilor şi intelectualilor din Timişoara.[8]

În cel de-al doilea război mondial România a intrat alături de Germania Nazistă, armata româna participând la campania Reich-ului împotriva Uniunii Sovietice.

Unităţi ale Wehrmacht–ului fuseseră chemate în România încă din 10 Octombrie 1942[9].

Contraofensiva sovieticilor a determinat refugierea în România a unui mare număr de moldoveni, basarabeni şi bucovineni. Timişoara a fost unul dintre oraşele României care a găzduit refugiaţii din Basarabia, Bucovina şi Moldova, îngrijindu-se de soarta acestora. În intervalul aprilie-mai 1944 existau aici şase cantine, care ofereau “hrană caldă” şi distribuiau gratuit produse alimentare[10].

În tot acest timp forţele aliate bombardau oraşe ale României, urmărind slăbirea rezistenţei prin distrugerea principalelor centre industriale.

În Timişoara bombardamentele ”anglo-americane” s-au efectuat în intervalul 16 iunie - 3 iulie 1944, provocând mari distrugeri în zona Gării de Nord, în cartierele Iosefin şi Mehela[11].

Apropierea armatei sovietice, distrugerile provocate de bombardamente, dar şi speranţa recuperării Transilvaniei de Nord explică oarecum lovitura de stat din 23 august 1944, în urma căreia Antonescu, conducătorul ţării, a fost arestat.

Se anunţă prin intermediul radioului decizia de schimbare a fronturilor. România va lupta acum împotriva Reich-ului, până atunci aliat.

În Timişoara se afla un comandament al Wehrmacht-ului. Luat prin surprindere de schimbările intervenite, acesta hotărăşte totuşi să menţină poziţia, Timişoara fiind un important nod feroviar şi rutier.

Un atac surprinzător al armatei române din 26 august 1944 determină pe comandantul militar să predea oraşul, fără a opune rezistenţă. Ostilităţile continuă în luna septembrie a aceluiaşi an, unităţi ale Wehrmachtului încercând să pună stăpânire pe Timişoara. În 16 septembrie 1944 tancuri germane intra în cartierele: Ronaţ, Mehala, Freidorf, Fratelia. Au loc schimburi de foc între unităţile germane şi cele române. Lupta pentru Timişoara s-a încheiat cu victoria armatei române[12].

Dacă orientarea politică a României în perioada interbelică avut urmări grave pe plan intern[13], iar intrarea României în război în tabăra celui de-al “Treilea Reich” a provocat alte nenorociri[14], sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi evenimentele care au urmat se vor dovedi la fel de dezastruoase. Intrată în sfera de influenţă a URSS, România a devenit unul din statele situate în spatele “cortinei de fier”. Pe lângă faptul că nu a beneficiat de fonduri pentru reconstrucţie, România a fost nevoită să plătească despăgubiri de război URSS-ului. Acest lucru s-a răsfrânt asupra populaţiei, dând naştere unei situaţii de criză fără precedent. Cantităţile imense de materii prime şi alimente necesare populaţiei după război erau încărcate în vagoane de tren şi trimise în URSS. Un alt aspect mult mai cumplit, asupra căruia vom reveni în capitolul următor, a fost deportarea etnicilor germani din România în lagărele de munca forţată din URSS. De asemenea prin închiderea graniţelor, România a fost izolată pentru 4 decenii, atât spiritual cât şi fizic, de restul lumii, fenomen ale cărui urmări reprezintă până în ziua de astăzi un dezavantaj. În Timişoara, oraş cu bogată tradiţie interculturală se va resimţi din plin această izolare. Nu e de mirare ca tocmai Timişoara devine un centru al manifestării anticomuniste. Tot aici va izbucni şi mişcarea, din care s-a dezvoltat revoluţia anticomunistă din 1989.

[1] Rieser H. H., op. cit., p. 76

[2] Idem., p. 79 “Nirgendwo sonst in Europa scheint nach dem Ersten Weltkrieg der psychische Zwang zur Rechtfertigung der Gebietsgewinne und zur Demonstration der neuen Macht, trotz Wirtschaftskriese, so groß gewesen zu sein wie in dem jungen…Rumänien“

[3] Munteanu I., Munteanu R., op.cit., p. 100

[4] Idem., p. 104

^{^[6]} În 13 septembrie 1940 este proclamat Statul Naţional Legionar.

[7] Neumann V., Evreii din Banat şi Transilvania de sud în anii celui de-al Doilea Război Mondial, Timişoara, 1990

[8] Într-o scrisoare adresată lui Ion Antonescu de cîţiva intelectuali români din Timişoara se arăta: “Oricare ar fi concepţia noastră faţă de evrei, suntem creştini şi oameni… şi ne cutremurăm la ideea că cetăţenii unui stat ar putea fără nici o vină să fie despuiaţi de tot avutul lor şi alungaţi din ţara în care s-au născut şi în care zac de secole osemintele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor“, apud Neumann V. op. cit., p. ; „…majoritatea populaţiei şvăbeşti, fiind harnică, îşi caută liniştită de treburile ei, agoniseşte cât mai mult pentru bunăstarea ei materială; această mare parte a şvabilor nu voiesc să se dezlipească de avutul lor şi este indignată de acţiunile nechibzuite ale tineretului” apud Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 108, fondul Inspectoratul de Jandarmi Timişoara, dosar 94/1942, f 7.

[9] Cuţară Al., op. cit., p. 14

[10] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 111

[11] Idem., p. 112

[12] Idem., p. 113

[13] După cum arătam mai sus, o parte a populatiei, îndeosebi evreii, a avut de suferit de pe urma orientării extremiste în plan politic a României

[14] Îndeosebi valuri de refugiaţi şi bombardamente din partea aliaţilor, care au făcut mii de victime (morţi, răniţi) în cadrul populaţiei şi au produs pagube materiale semnificative