harta

Timişoara capitala provinciei imperiale Banat (1716-1778)

“Für Kenner könnte sich dieser Abschnitt in der einfachen Festsllung erschöpfen: die Habsburger haben in Temeswar eine barocke Stadt geschaffen“[1]

Timişoara îşi datorează aspectul arhitectonic actual, pe de o parte iniţiativei a doi reformatori, care vedeau în Banat o provincie cu potenţial pentru o dezvoltare mai amplă, iar pe de altă parte sacrificiilor locuitorilor (maghiari, sârbi, valahi), dar mai ales ale coloniştilor germani[2], care împreună au ridicat din mlaştini un oraş pe piatră şi timp.

Încă anul 1717 Eugeniu de Savoya înainta împăratului Carol al VI-lea un memoriu prin care solicita directa subordonare a noii provincii faţă de curtea imperială.

În acelaşi an generalul Mercy, primul guvernator militar al Banatului, înaintează camerei aulice un proiect de organizare a Banatului[3].

Abia în 1719 împăratul aproba propunerile şi desemnează Timişoara ca reşedinţă a Banatului, nou domeniu al coroanei şi camerei imperiale[4].

Până în anul 1751 Banatul a fost guvernat militar. Începând cu anul 1751 şi până în anul 1778, când Banatul a fost reîncorporat la regatul maghiar, administraţia a fost una civilă.

În Banat au fost colonizaţi de-a lungul secolului XVIII, în trei valuri succesive, aşa-numiţii Donauschwaben a căror aport la dezvoltarea Banatului şi a oraşului Timişoara a fost semnificativ. În cetate nu au fost acceptaţi decât catolici[5].

Locuitorii Timişoarei au fost organizaţi în comunităţi conduse de magistrate (consilii) formate din juzi şi consilieri[6].

Timişoara nu este o excepţie. Preferinţa pentru locuitorii de origine germană este un fenomen vizibil şi în alte teritorii integrate imperiului, chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp.

De pildă, în 1717, după cucerirea Belgradului, aici s-au aşezat un număr considerabil de colonişti germani.

Trebuie menţionat faptul că această politică de populare nu se baza pe principii naţionaliste, aşa cum s-a afirmat în repetate rânduri, natura acesteia fiind mai degrabă una economica şi, probabil, strategică.

Populaţia sârbă şi valahă locuia în suburbii şi era organizată în magistratura rasciană[7], al cărui sediu se afla în zona actualului cartier Fabric.

Abia în 1780 cele două magistraturi s-au contopit[8].

Încă de la început administraţia arată un vădit interes pentru dezvoltarea urbana, acordând mare atenţie acţiunilor edilitare.

Dacă iniţial factorul apă a jucat un rol important în apariţia aşezării, dimpotrivă, în secolul XVIII mlaştinile erau considerate principala sursă a molimelor.

Pe de altă parte istoria cetăţii demonstra că tehnica asediului putea învinge obstacolul mlaştinii.

Prin urmare lucrările de regularizare a cursului Bega şi Timişului şi desecarea mlaştinilor au schimbat radical cadrul natural.

Cu toate că această acţiune nu a rezolvat problema molimelor, acestea făcându-se simţite şi mai apoi, cel puţin rezolva problemele cauzate în zonă de frecventele inundaţii.

În anul 1728 au început lucrările la canalul Bega.

“Când s-a început construcţia noului oraş şi a cetăţii, mlaştinile au fost secate, iar Bega a fost silită să curgă lateral faţă de vechiul canal principal, într-un canal construit de la Făget până la Becicherecul Mare”[9].

Între 1759-1760 au fost reluate lucrările, canalul Bega, construit în timpul lui Mercy, fiind regularizat. Lucrările au fost conduse de către inginerul Fremaut, originar din Ţările de Jos. Este momentul în care au fost construite ecluzele de la Coştei şi Topolovăţ care funcţionează şi astăzi.

În momentul asediului cetatea fusese puternic bombardată, multe clădiri situate în incinta ei au avut de suferit, altele, construite din materiale perisabile, ameninţau cu prăbuşirea.

Probabil prima acţiune întreprinsă de autorităţi după cucerire a fost repararea zidurilor şi clădirilor din incinta cetăţii, distruse parţial în timpul asediului.

Pentru anul 1719, aşadar cu 9 ani înainte de emiterea Regulamentului de construcţii pentru oraşul şi cetatea Timişoara este menţionată existenţa unui cuptor pentru ars cărămizi, datorită căruia “cetăţenii au fost în stare să repare casele turceşti, sau să-şi construiască pe locul lor altele noi”[10].

Oraşul nu putea fii menţinut în vechea formă, cu vechiul fond construit.

Funcţiile oraşului erau de natură economică, administrativă şi, ţinând cont de aşezarea sa, la graniţa cu imperiul otoman, strategică (militară),” totuşi posibilităţile tehnice ale noilor stăpâni precum şi orânduirea lor socială erau atât de diferite, încât aceleaşi funcţii nu puteau fi exercitate decât într-un oraş, cu un aspect nou”[11] care să corespundă necesitaţilor unei provincii a imperiului aflat în plină ascensiune.

Analizând recensământul clădirilor[12] întocmit de comisia camerală vieneză în 1717, moment în care peisajul urban nu fusese încă schimbat radical, vom înţelege motivul pentru care oraşul a fost reconstruit din temelii. Putem constata absenţa unor edificii necesare administraţiei, dar şi garnizoanelor, care până la construirea Cazarmei Transilvaniei (1719-1729) fuseseră adăpostite în “case turceşti”. Pe de altă parte vechile fortificaţii nu mai făceau faţă noilor tehnici de luptă.

Astfel se construiesc fortificaţiile bastionare (1723-1765), înconjurate de un teren interzis construcţiilor (glacis), care înlesnea urmărirea mişcărilor unui posibil inamic şi folosirea cu precizie a artileriei.

Până şi ordinea clădirilor din incinta, dispuse pe un plan de străzi rectangulare, reflectă o raţiune militară.

Privind planul din 1752 putem constata că această organizare înlesnea manevre rapide ale arsenalului şi trupelor, care se puteau muta în timp record dintr-o parte în alta, în funcţie de împrejurări.

În ceea ce priveşte construcţiile publice, dar şi pe cele private, directivele mergeau până în cel mai mic detaliu. Dimensiunile, forma exterioară, dar şi culoarea erau prestabilite.

În interiorul cetăţii existau doua pieţe: Piaţa Domului şi Piaţa Paradei. Prima adăpostea clădirile bisericii şi administraţiei, alături de câteva case private. A doua era rezervată celor cu caracter militar.

În această perioadă sunt construite clădiri reprezentative în interiorul cetăţii printre care: Domul romano catolic şi Palatul Episcopal, Biserica ortodoxa din Piaţa Unirii, Primăria, Cazarma Transilvaniei ş.a.m.d.

Tot acum apar şi suburbiile: Elisabetin, Iosefin şi Fabric, separate de cetate prin acel teren neconstruit, denumit Glacis.

Comunicarea cu aceste cartiere exterioare era asigurată de trei porţi: Poarta Vienei, Poarta Petrovaradinului şi Poarta Transilvaniei.

Acestea au fost demolate la începutul sec. XX, fiind considerate un impediment în cadrul căilor de comunicaţie.

Noul oraş a fost construit în maniera barocului, conţinând multe elemente arhitecturale de factură austriacă, sud-germană, dar şi particularităţi locale.

În timpul domniei Maria Theresia au apărut şi clădiri în stilul rokoko, iar clădirile neoclasice, prezente şi ele în peisajul urban timişorean, apar mult mai târziu, şi anume la începutul secolului XIX.

Acest tipar de mixaj surprinde împietrit istoria oraşului şi aminteşte de un oraş provincial al fostei monarhii dunărene.

Dacă în această fază a evoluţiei urbanistice se observă o diminuare a importanţei cadrului natural în apărarea oraşului, în etapele următoare vom observa o continua scădere a importanţei militare a oraşului.

Deşi fusese concepută ca un puternic bastion la graniţa cu Imperiul otoman, Timişoara nu a mai fost atacată timp de 130 de ani[13], fapt ce va determina o schimbare în evoluţia oraşului.

În deceniile următoare, Timişoara va evolua pe alte planuri şi anume: urbanistic, economic şi cultural.

 

Sponsori

Directia pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National a Judetului Timis

© Copyright West University of Timisoara 2005. All rights reserved

webmaster: dmicle@litere.uvt.ro