pacea de la passarowitz

Evenimentele politice şi militare care au dus la cucerirea Timişoarei de către Habsburgi în 1716, facilitând reintegrarea oraşului în sfera culturală apuseană[1], trebuie analizate într-un context istoric mult mai complex, pe care îl vom contura pe scurt în cele ce urmează.

Expansiunea otomană în Europa centrală culminează cu al doilea asediu al Vienei[2] (1683), care se va dovedi un eşec.

Despresurarea Vienei în urma bătăliei de la Kahlenberg (1683) a fost urmată de o puternică contraofensivă a trupelor imperiale. În scurt timp Habsburgii obţin victorii reputate asupra trupelor otomane din Ungaria: Pesta (1684), Buda (1686), Pécs (1686), Szeged (1686) Mohács[3], anexând partea de sud a Ungariei, apoi în 1688 Principatul Transilvaniei[4].

Timişoara adăposteşte în acest timp o serie de contingente otomane şi tătare înfrânte în luptele de pe teritoriul Ungariei[5].

Ostilităţile au continuat în Balcani, soldându-se cu noi înfrângeri ale oştilor otomane: Belgrad (1688), Vidin (1689), Nis (1691).

În această perioadă de timp Timişoara, reşedinţa vilaietului cu acelaşi nume, fusese practic izolată de restul teritoriului turcesc[6]. Totuşi otomanii reuşesc să restabilească situaţia în Balcani şi să recucerească Belgradul[7].

Conflictul a fost soluţionat prin Pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Habsburgic mărindu-şi suprafaţa prin recunoaşterea stăpânirii asupra Croaţiei, Sloveniei, Ungariei şi Transilvaniei [8].

Timişoara şi întreg vilaietul rămân în continuare sub ocupaţie otomană, fiind considerata de către ambele tabere un punct strategic deosebit de important[9].

Se pare că imperialii nu subestimau Timişoara din moment ce principele elector Friedrich August von Saxen intenţionează în repetate rânduri să asedieze cetatea Timişoarei (1695 şi 1696 ).

Pe de altă parte zădărnicirea acestor planuri prin intervenţia trupelor otomane conduse de însuşi sultanul Mustafa II, fuga acestuia la Timişoara în urma înfrângerii suferite la Zenta (1697)[10], dar şi reconstruirea fortificaţiilor din porunca noului sultan Ahmed al lII-lea (1703), demonstrează importanţa cetăţii în planurile otomanilor[11].

Autorii studiului Timişoara 700 sunt de părere ca însuşi prinţul Eugeniu de Savoya, învingătorul bătăliei de la Zenta, bătălie care a pecetluit soarta celui de al doilea război austro-turc, intenţiona să cucerească cetatea Timişoarei, însă semnarea tratativelor între austrieci şi turci, care au precedat pacea de la Karlowitz, l-ar fi împiedicat să pună în aplicare acest plan[12].

Este vorba despre războiul din anii 1716 -1718, încheiat cu pacea de la Passarowitz, în urma căreia Austria a atins expansiunea maximă în sud-estul Europei[13].

După victoria de la Petrovaradin (5 aug.1716) asupra oştilor otomane, prinţul Eugeniu de Savoya decide cucerirea cetăţii Timişoara.

În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit de bombardamente repetate, care au distrus în mare parte clădirile din interiorul cetăţii, garnizoana otomană capitulează.

În punctele capitulării era reglementat modul în care trupele şi populaţia otomană urmau să părăsească oraşul.

Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării. De asemenea ”valahii, sârbii, armenii, evreii, care locuiau în Timişoara, aveau libertatea de a rămâne sau a pleca cu bunurile lor”[14].

După cucerirea cetăţii luptele au continuat, urmărindu-se eliberarea celorlalte fortificaţii de pe teritoriul Banatului[15].

Au loc şi alte operaţiuni militare atât pe linia Dunării, cât şi în sudul acesteia, culminând cu asedierea şi cucerirea Belgradului (1717) [16].

Pacea de la Passarowitz (1718) punea capăt războiului austro-turc, reglementa natura relaţiilor comerciale între cele 2 imperii, precum şi între supuşii acestora, în Europa de sud-est (art. 13), stabilea limitele teritoriilor care urmau să intre în componenţa celor două imperii[17].

Articolul 1 din tratat se referea la încorporarea teritoriul Olteniei şi Banatului, dând statut internaţional unei situaţii deja existente (în original este evocat dreptul «uti possidenti» adică dreptul asupra teritoriilor cucerite)[18].

[1] oraşul aparţinuse până în 1552 regatului maghiar, iar în 1540 fusese pentru scurt timp în posesia Habsburgilor.

[2] la asediul Vienei a participat şi paşa Ahmed, beglerbeiul Villayetului de Timişoara din acea perioadă. Acesta ataca unul din bastioanele cetăţii şi anume bastionul Löwel (Preyer J., op. cit., p. 178).

[3] aici este vorba despre cea de-a doua bătălie de la Mohacs (1687). În urma primei bătălii de la Mohacs (1526), regatul ungar a fost divizat în 3 părţi. Partea de nord, cea mai mică parte a fostului regat ungar, revenea Casei de Habsburg. Restul teritoriului a intrat în sfera de influenţă a Imperiului Otoman. A fost organizat paşalâcul de Buda. A treia parte a regatului ungar, Transilvania şi Banatul, formau din 1541 un principat aflat sub suzeranitate turcească.

[4] Preyer J., Monographie der königlichen Freistadt Temesvar, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995, p. 179

[5] Ibidem

[6] Rieser H. H., Temeswar. Geographische Beschreibung der Banater Hauptstadt, Thorbecke Verlag, Sigmaringen, 1992, p. 51

[7] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 60 (la începutul anului 1689 Timişoara este înconjurată de trupele imperiale, dar nu este asediată)

[8] Leu V., Gräf R., Din istoria frontierei bănăţene. Ultimul război cu turcii 1788-1791, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 9

[9] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 60

[10] Pascu Şt. & colab., Timisoara 700. Pagini din trecut si de azi, Timişoara, 1969, p. 70

[11] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 60

[12] Pascu Şt. & colab., op. cit., p.70

[13] Leu V., Gräf R., op cit., p. 10 (pacea confirma stăpânirea Casei de Habsburg asupra Bosniei, Banatului şi Olteniei, nordului Serbiei, cu cetatea Belgradului).

[14] Preyer J., op.cit., p. 184

[15] Munteanu I., Munteanu R., op. cit., p. 66

[16] Pascu Şt. & colab., op. cit., p. 72

[17] Kriegs-A., Türkenkrieg 1718, Fasc.VI, 110, Feldzüge des Prinzen Eugen v. Savoyen, II Serie, VIII Band

[18] idem.