harta

Timişoara în regatul maghiar (1175?, 1266-1554)

Timişoara nu a fost la început decât o simplă fortificaţie de pământ, ridicată într-un ţinut mlăştinos ce îşi datora condiţia revărsărilor celor două râuri Timiş (Timişul Mare şi Timişul Mic).

În momentul atestării sale (1266) aceasta făcea parte din comitatul Timiş (1175), o unitate administrativ teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat cu centrul administrativ în „Urbs Morisena” (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 şi încorporat regatului ungar format în jurul anului 1000. După cum vom observa istoria Banatului şi Timişoarei, se va derula în cadrul acestui regat pe o perioada de jumătate de mileniu.

Fiind aşezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului, atât Timişoara cât şi funcţia de comite de Timiş devin din ce în ce mai importante. Astfel comitele de Timiş ajunge egal în rang cu comitele secuilor din Transilvania.

De asemenea, cetatea a avut un rol capital în menţinerea influenţei coroanei maghiare asupra ţinuturilor sale estice. Chiar campania militară de pedepsire a voievodului Litovoi, din timpul regelui Ladislau IV Cumanul, a pornit din această cetate.

Timişoara primeşte un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal iar în timpul anarhiei feudale, care a urmat morţii lui Andrei III, acesta chiar îşi va muta capitala la Timişoara. Stabilirea curţii regale angevine în acest loc a determinat o creştere demografică a aşezării

Astfel Timişoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de 8 ani, între 1316-1323[1]. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timişoara în 1330 când porneşte de aici împotriva lui Basarab I, Domnul Ţării Româneşti.

Palatul regal a fost ridicat cu meşteri italieni şi era organizat în jurul unei curţi dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut şi cu un donjon sau un turn[2]. Timişoara a atins un oarecare grad de dezvoltare, din moment ce putea asigura necesităţile unei curţi regale.

Lucrările de terasament din 1903 au scos la iveală fundaţiile unei cetăţi de formă dreptunghiulară, a cărei teren de incintă se întindea pe o suprafaţă de 2,5 ha, ţinând cont de realităţile evului mediu, era o arie importantă la scara vremii respective. În lucrarea manuscris Timişoara. Monografie urbanistică şi arhitecturală, arhitectul Gh. Bleyer[3] identifică descoperirile cu fortificaţia angevină.

Evoluţia urbană, economică şi militară a localităţii se concretizează prin schimbarea statutului comunităţii. Un act din 1342 menţionează calitatea de „cives de Temeswar”, adică aceea de oraş[4].

Sfârşitul secolului al XIV-lea aduce cu sine una din realităţile sumbre ale epocii medievale: asediul.

După ce Ludovic I al Ungariei foloseşte Timişoara ca punct de adunare pentru oştile sale în luptele contra Vidinului, cetatea este folosită de către soţia acestuia, Elisabeta, ca loc de refugiu în timpul luptelor pentru putere de după moartea regelui. Între 1388 şi 1389 Ioan Horvath supune cetatea unui puternic asediu până când aceasta este despresurată de către Sigismund de Luxemburg[5].

Timişoara va juca un rol important şi în lupta cu noua ameninţare de la Răsărit: turcii otomani. În 1394, turcii conduşi de Baiazid trec pe lângă Becicherecul Mare şi Timişoara în drumul lor spre Ţara Românească unde vor fi înfrânţi de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine. Timişoara va servi din nou ca punct de concentrare a forţelor armate creştine, de data asta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creştinilor turcii vor devasta Banatul până la Timişoara, de unde vor fi alungaţi de către comitele de Timiş, Ştefan Lossoncz.

Ameninţarea otomană îl determină pe regele Ungariei să convoace la Timişoara dieta ţării la data de 25 octombrie 1397, pentru a se discuta măsurile ce trebuie luate pentru a face faţă pericolului otoman. Sigismund de Luxemburg va convoca aici o nouă adunare a nobilimii peste doi ani, tot din aceleaşi considerente.

În prima jumătatea a secolului al XV-lea comiţii de Timiş se vor afla într-o permanentă luptă pentru a opri incursiunile musulmanilor în Banat. Dintre aceşti comiţi ies în evidenţă Pippo de Ozora, cunoscut şi sub numele de Pippo Spano, şi Ioan de Gara, care vor obţine o serie de victorii împotriva acestor cete turceşti[6]. Numirea lui în funcţia de comite de Timiş marchează un capitol aparte din istoria Timişoarei. Iancu de Hunedoara a căpătat o importanţă supraregională, prin reputata victorie de la Belgrad, asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creştinătăţii.

Acesta va transforma oraşul într-o tabără militară permanentă. Astfel cetatea va juca un rol principal în pregătirea tuturor campaniilor sud-dunărene împotriva otomanilor din anii 1443, 1444 şi 1448. În urma unui împrumut de 20000 de florini pe care Iancu îl acordă regelui ungar acesta din urmă îi cedează cetatea Timişoarei în anul 1455 până ce suma va fi restituită. Astfel cetatea va fi inclusă în domeniul său feudal care mai cuprindea în Banat 3 cetăţi, opt oraşe şi peste 130 de sate şi va rămâne în posesia Corvineştilor până în 1490. Iancu Huniade se va ocupa şi de refacerea vechiului castel, sarcină pe care i-o încredinţează arhitectului Paolo Santini da Duccio. Se pare că acest castel era asemănător cu cel de la Hunedoara fiind construit pe două nivele şi prevăzut cu un donjon[7]. De altfel, guvernatorul Ungariei îşi şi mutase familia de la Cluj în „oraşul de pe Bega” încă din 1446[8].

Cetatea Timişoarei este martora unui alt episod tragic din istoria Ungariei medievale. După moartea lui Iancu de Hunedoara, regele Ladislau al V-lea vine în cetatea de pe Bega unde se întâlneşte cu văduva lui Iancu, Elisabeta, căreia îi promite, ei şi celor doi fii ai ei, protecţia regală. Jurământul regelui are loc chiar în capela cetăţii, fapt care însă nu l-a împiedicat să-l decapiteze pe Ladislau, fiul cel mare. Toată nobilimea care susţinea pe văduva fostului guvernator al Ungariei, în frunte cu Mihail Silaghi, se adună în cetatea Timişoarei, astfel regatul ajungând în pragul anarhiei feudale. Conflictul dintre cele două centre de putere a fost evitat prin moartea regelui şi numirea lui Matei Corvin ca suveran al Ungariei. Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. La puţin timp după încoronare, fiul lui Iancu Huniade revine la Timişoara, locul copilăriei sale[9].

Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timişoara, prin poziţia sa şi prin forţa garnizoanei sale devine cheia de boltă a unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetăţii au loc în anii 1462, 1467, 1467 dar toate aceste expediţii au eşuat.

În anul 1478, Matei Corvin numeşte în funcţia de comite de Timiş pe Pavel Chinezu, un personaj care prin faptele sale a făcut să se nască o serie de legende legate de numele lui. Acesta obţine o mare victorie în anul următor, 1479, la Câmpia Pâinii lângă Orăştie care ar fi fost urmată, conform tradiţiei, de un mare ospăţ chiar pe câmpul de luptă, alături de cadavrele sângerânde[10]. După incursiunile turceşti în Banat din anii 1481 şi 1482 urmează o perioadă de linişte datorită armistiţiului încheiat între Matei Corvin şi Baiazid II, perioadă ce se încheie în 1492 odată cu asediul Severinului. În ajutorul cetăţii de pe Dunăre vine Pavel Chinezu care mai apoi, în 1494 va conduce o expediţie la sud de Dunăre. Nici următorul comite de Timiş, Josef de Somy, nu a fost nedemn de funcţia care i-a fost încredinţată. Acesta conduce o expediţie la sudul Dunării cucerind Vidinul şi Cladova şi pradă oraşul Nicopole.

Un episod aparte din istoria Timişoarei îl reprezintă asediul din 1514 la care a fost supusă de către oastea ţăranilor răsculaţi condusă de Gheorghe Doja. Acesta a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai uşor de cetate[11]. Încercarea sa nu a reuşit din cauza deselor atacuri ale trupelor comitelui Bathory din interiorul cetăţii, iar mai apoi oastea voievodului transivănean Zapolya sosită în ajutorul asediaţilor a înfrânt definitiv răscoala. Se spune că locul unde Gheorghe Doja a suferit o cumplită moarte este marcat de statuia Mariei din Piaţa cu acelaşi nume a cartierului Iozefin însă, conform ultimelor analize a textelor vremii, se pare că torturarea lui Doja a avut loc lângă castel, de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuţiei să fie undeva în faţa Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului[12].

Căderea Belgradului în 1521 şi înfrângerea de la Mohacs din 1526, după care regatul ungar a fost împărţit în trei[13], au ca rezultat transformarea Banatului în obiect de dispută între imperiali şi nobilimea ungară turco-filă.

Mai mult, situaţia este agravată de lupta pentru tronul Ungariei dintre Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi Ferdinand de Habsburg. După moartea lui Zapolya Transilvania şi Banatul, împreună cu Timişoara, vor ajunge în mâinile Habsburgilor care încalcă astfel înţelegerea anterioară dintre Casa de Austria şi Imperiul Otoman cu privire la împărţirea Ungariei. Toate aceste evenimente au provocat riposta dură a turcilor.

La 13 octombrie 1551 o armată otomană de 80000 de oameni, având 50 de tunuri mari, aflată sub comanda lui Mohamed Sokolli începe asediul oraşului. Comitele Ştefan de Losoncz, având sub comandă 3570 de militari conduce apărarea. Între aceşti soldaţi trebuie menţionat cei 700 de spanioli conduşi de Alfonso Perez şi Rodriguez de Villandrando. Lupte grele se dau în jurul Turnului de Apă şi la locul numit Insula. Încercările asediatorilor sunt zadarnice astfel încât la 27 octombrie 1551 oastea otomană se retrage la Belgrad[14].

Devenea din ce în ce mai evident că cetatea nu mai putea rezista foarte mult timp în condiţiile în care turcii, sub sultanul Soliman cel Mare se aflau într-o ofensivă continuă. La 22 aprilie 1552 o armată de 160000 de oameni sub comanda lui Ahmed–paşa pleacă de la Adrianopol, la 27 iunie 1552 ajunge în faţa Timişoarei iar două zile mai târziu cetatea este împresurată.

Se construiesc poduri peste râu iar mlaştinile sunt acoperite cu lemn şi scânduri. În luptele ce urmează turnul de apă care făcea legătura între oraşul propriu-zis şi castel[15] e distrus, zidurile avariate iar o mică trupă de 1000 de oameni ce vine în ajutorul asediaţilor e nimicită.

Comitele Ştefan de Losoncz nu mai are altă soluţie decât să negocieze predarea cetăţii. În urma negocierilor cu Ahmed-paşa acesta promite apărătorilor că pot părăsii cetatea distrusă cu toată artileria şi averea lor. Astfel, la 30 iulie 1552 soldaţii, civilii şi răniţii ies din cetate încrezători în vorbele paşei însă acesta îşi încalcă jurământul şi toţi supravieţuitorii, înfrunte cu Ştefan de Losoncz, sunt măcelăriţi de către ieniceri. Acest episod marchează începutul unei noi epoci pentru cetatea Timişoarei. Oraşul capătă nu numai un caracter oriental, ci va ocupa şi un loc important în campaniile otomanilor în Europa centrală.

 

Sponsori

Directia pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National a Judetului Timis

© Copyright West University of Timisoara 2005. All rights reserved

webmaster: dmicle@litere.uvt.ro